Abilităţi de vindecare I

O senzaţie involuntară de tristeţe m –a dezbătut de la lectura ultimelor paragrafe din romanul pe care l –am început luni. Mă gândeam să închid ochii şi să mă destind în confortul neechitabil al amintirilor, dar o usturime a membranei oculare m-a provocat la duel  cu câteva  lacrimi.

M-am uitat pe rafturi şi am zărit o carte pe care o citisem în iarnă, am deschis-o la nimereală şi am dat de cea mai dureroasă expresie  subliniată de mine cu cerneală îngroşată. Devenea halucinat să mai stau aşa cu cartea în mână recitind enunţul de cel puţin zece ori, am lăsat-o, dar într-un al loc. M-am mişcat spontan de lângă masă spre uşă şi înapoi… afară, în noapte, frunzele îngălbeneau mai straşnic la lumina acidulată a câtorva felinare din faţa porţii mele, umbrele inconştiente ala nopţii lipseau, aşa că m-am întors în casă. Cu mişcări lente, fără să aprind lumina, mi-am spălat ochii la chiuvetă, nu mi –a luau mult timp să trag un fum şi să –mi dreg puţin părul, chiar dacă nu vedeam aproape nimic. N-am observat că din celălalt capăt al antreului mă privea mama, deşi avea doar vreo câteva minute  de când intrasem, părea că stă demult acolo.

Pe moment, am avut o sentiment de frustrare şi vinovăţie, nefiind pregătită de un răspuns.  Fără să mă mai gândesc am înaintat spre dormitor. Senzaţia de usturime a ochilor nu dispăruse, de parcă am stors în ei suc de lămâie. I-am acoperit cu mâna dreaptă ca şi  cu o batistă şi am contemplat în sinea –mi minute în şir: „Am avut eu vreodată abilităţi de vindecare”?...