vineri, 28 decembrie 2012

Sechestrată-n timp


…Şi m-a întrebat odată mama:
- Ce visezi de dormi aşa bine?
Iar i-am răspuns sclipind de fericire:
- Muntele!
(hm, numai eu ştiam de ce dorm aşa de mult…) 

***
 

Inspiraţia a fost tiranică cu mine în 2012...
m-a trezit  din cele mai adânci vise pe la 3-4 dimineaţă,
m-a făcut să trec strada ingnorând culoare roşie a semaforului,
să mă ţin cu o unghie de bara  troleibuzului aglomerat ca să notez la viteză versurile în telefon,
mi-a provocat insomnie şi frisoane,
să pierd aproape toate pixurile
şi să am un scris oribil prin toate caietele de la facultate,
să uit deseori să-i spun "pe curând" celei mai bine prietene
fugind de la facultate de teamă să nu scap micul textuleţ din minte
şi în final, să-mi poposească la un examen şi să mă apuc să scriu pe foaie versuri,
în loc să rezolv itemii .
M-a făcut să mă comport ciudat uneori,  ca să aflu la final că micile mele idei sunt acceptate de unii oameni mari...
şi cine ştie, poate în 2013 îi dau coroniţă reginei "inspiraţie".
adică vor citi şi alţii, ceia ce eu nu am spus niciodată verbal...
 

duminică, 4 noiembrie 2012

Clandestin...

Am trecut clandestin
 dintr-un suflet în altul,
să tac a fost prima mea facultate
 pe care n-am absolvit-o niciodată,
să uit - liceul meu de la vârsta juvenilă
 pe care nu l-am trecut!
de ce îmi ceri să tac şi să uit?
dacă numai tu mi-ai rămas clandestin
 în suflet
până la capăt!
.
( Scrisă pe 18 septembrie,  când mă întoarceam de la poştă unde îmi plătisem facturile, acestă poezie a avut un impact medial, am vrut o poezie în care să spun tot şi cred că am reuşit.)
E dedicată cuiva..

luni, 22 octombrie 2012

Abilităţi de vindecare I


O senzaţie involuntară de tristeţe m –a dezbătut de la lectura ultimelor paragrafe din romanul pe care l –am început luni. Mă gândeam să închid ochii şi să mă destind în confortul neechitabil al amintirilor, dar o usturime a membranei oculare m-a provocat la duel  cu câteva  lacrimi.
M-am uitat pe rafturi şi am zărit o carte pe care o citisem în iarnă, am deschis-o la nimereală şi am dat de cea mai dureroasă expresie  subliniată de mine cu cerneală îngroşată. Devenea halucinat să mai stau aşa cu cartea în mână recitind enunţul de cel puţin zece ori, am lăsat-o, dar într-un al loc. M-am mişcat spontan de lângă masă spre uşă şi înapoi… afară, în noapte, frunzele îngălbeneau mai straşnic la lumina acidulată a câtorva felinare din faţa porţii mele, umbrele inconştiente ala nopţii lipseau, aşa că m-am întors în casă. Cu mişcări lente, fără să aprind lumina, mi-am spălat ochii la chiuvetă, nu mi –a luau mult timp să trag un fum şi să –mi dreg puţin părul, chiar dacă nu vedeam aproape nimic. N-am observat că din celălalt capăt al antreului mă privea mama, deşi avea doar vreo câteva minute  de când intrasem, părea că stă demult acolo.
Pe moment, am avut o sentiment de frustrare şi vinovăţie, nefiind pregătită de un răspuns.  Fără să mă mai gândesc am înaintat spre dormitor. Senzaţia de usturime a ochilor nu dispăruse, de parcă am stors în ei suc de lămâie. I-am acoperit cu mâna dreaptă ca şi  cu o batistă şi am contemplat în sinea –mi minute în şir: „Am avut eu vreodată abilităţi de vindecare”?...

marți, 28 august 2012

Memorii dintr -o perioadă de tranziţie. Capitolul I. Partea I


       Am încercat să – mi corectez aproape toate greşelile mele din adolescenţă, când n-am mai  muncit sau n-am fost prezentă acolo unde trebuia să fiu însemnă că atunci am lucrat la propria mea personalitate, încercând să intervin cu schimbări majore, dar care să nu afecteze pe nimeni, din cei care mă cunosc. Am vrut, în primul rând , să fiu mulţumită de mine şi  să scap pentru totdeauna de unele complexe din adolescenţă care m – au făcut să par aşa fragilă. Timiditatea a fost un complex major care mi-a afectat   aproape toată adolescenţa. Îmi era frică să o las la o parte, pentru că riscam să par cei ce nu  eram. Dar am încercat de multe ori să vin mai în faţă, să fiu în rândul celor pe  care îi consideram mai îndrăzneţi,   însă întotdeauna  eşecul mi-a stat în cale, riscul de a părea o neîndemânatică în ochii celorlalţi  se adeverea aproape de fiecare dată. Ani la rând am fost o „singuratică”, deşi eram înconjurat de cunoştinţe doar. Nu  facem parte din nici un grup, şi nici  nu ieşeam aproape nicăieri, decât cu mici excepţii. La şcoală niciodată n-am reuşit să  am acele rezultate pe care doream eu să le am. Iar lecţiile îmi păreau uneori apăsătoare, iar neatenţia mea la ore mă costa uneori, dojenile unor profesori mă afectau chiar până la lacrimi. Unicul lucru care îmi provoca  într - adevăr satisfacţie   era ca după ore să vin acasă şi să continui lectura la o romanul meu preferat, asta mă liniştea şi chiar mă făcea să uit de unele incidente neplăcute petrecute în ziua ceia la şcoală.
Să scriu versuri am început mai târziu…
   În perioada primelor incidente din dragoste nu s-au produs schimbări majore în personalitatea mea, am început să tratez  totul cu o dezinvoltură romantică, fermecată de înseşi  petele de un roz  mat care îmi apăreau în obraji la vederea  întâmplătoare  a unui posibil pretendent la invocarea mai adâncită  a romantismului meu incipient. Nu mi-a luat timp mult ca să descopăr în ce categorie avea să mă încadrez, la începutul adolescenţii chiar şi mirosul unui parfum fin prins din grabnica lui trecere mă făcea să mă gândesc la o eventuală legătură, începând să proiectez silueta imaginară a celui care şi-a lăsat îmbrăţişarea parfumului în urma sa, dar mai ales spiritul acelui necunoscut. Culoarea roz îmi provoca malformaţii  gestionate de zvâcnetul pre – adolescentin.
Spontaneitatea  cu care acţionam la vederea unor articole ce purtau  această culoare le făcea să pară incandescente. Consideram eu atunci, aflată sub îndemnul vârstei, că atracţia pentru această nuanţă, care mai târziu a devenit obsesie e   concepută  de supliciu perioadei  prin care treceam. Nu după mult timp, am început  să stabilesc o legătură între obsesie mea pentru roz şi mirosul de parfum lăsat în urmă de vreun trecător complice la schimbările mele transcendente.
   Fragilitatea şi indisciplina erau marile cusururi pe care le descopeream abia la paisprezece ani, deşi aveam  consideraţia involuntară despre acestea cu mult înainte de a le afla. Neplăcerile şi dezamăgirile la care eram spusă frecvent, intuiam că erau provocate de  centrul unor imperfecţiuni din individualitatea mea lăuntrică. 

marți, 24 iulie 2012

Tentaţii...

Ţînţarii îmi muşcă din linişte,
miros livid de parfum în odaie,
urme de cafea neterminată,
somnul are gust amărui.
Cînd îmi rezem capul de cerşafuri,.
tentaţii din miez noapte
crapă luna în două
lăsîndu-mi geamul dezgolit .
Mai umple-mi măcar odată odaie
cu zgomotul tău tihnit
să se prefacă ţînţarii în insecte parfumate,
mirosul livid în glasul tău lucid,
cafeaua să devină sirop îndulcit,
de pe buzele tale să-l sorb.
şi vino, de-mi lipeşte la loc luna
dă-mi umărul tău să dorm măcar odată
tentaţia mea nestăpînită
fii numai Tu!

vineri, 20 iulie 2012

Fragment


Asemenea  bucurii ar putea fi periculoase, cînd îmi pare  că totul a prins un echilibru, că lucrurile nu mai stau degeaba pe unde stau şi că în sfîrşit am ajuns  la o cumpănă a gîndurilor, dar pînă nici în razele apusului nu există armonie, stau împrăştiate pe cer pînă amurgul le încarcerează, nici nu sunt libere aşa cum nici eu nu mi-am găsit un echilibru, sunt prea liberă să sper uneori, dar asemenea bucurii ar putea fi periculoase …

miercuri, 20 iunie 2012

E timpul să-mi pansez nervii


…Şi cîteodată îmi simt capul greu , de parcă toţi nervii s-au înnodat , s-au încolăcit ca un şarpe răpitor , au căpătat forma unei funii care planează în vid  încontinuu ,  neagăţată de nimic .
Îi văd încîlciţi ca o claie de păr trasă violent de pieptene pe care e imposibil să o descurci .
Îmi imaginez un nerv subţire asemenea un fir de par , care nu rezistă dacă tragi mult de el, se rupe în cele din urmă , doar că durerea e mult mai mare , pînă devine insuportabilă şi îmi tremură mîinele în urma acestei rupturi . Parcă mi se goleşte capul şi nişte aripi greoaie îmi fîlfîie pe  la tîmple …şi mă gîndesc cum aş mai putea înnoda firul rupt , dar nervii sunt nevăzuţi şi orgolioşi …atunci mă scol de la masa mea , fac un pas , şi îmi zic :  „E timpul să-mi pansez nervii!”

duminică, 17 iunie 2012

Noaptea e frig

E a doua noapte cînd  strivesc cu coatele tînţarii de pe pereţi . Ieri noapte n-am putut să dorm din cauza unui film horror… dar nu fantastic. E incredibil cît de bine pot să intru în starea actorilor , e ceva de genul : strîng plapuma între dinţi şi cerşaful între degete şi pe urmă iar vreo două ore nu-mi pot ieşi din tremur. Nu mai văzusem demult un film de la început pînă la capăt tocmai din motivele enumerate mai sus . Două filme în jumătate de an şi-mi sunt de ajuns….
Şi e atît de mare patul acesta , ciudat , cînd eram mică şi patul îmi părea mic, dar de la o vreme e imens , de parcă ar mai încăpea vreo zece în el şi tot ar rămîne loc. Nici lampa nu se mai aprinde că s-a ars becul electric, aşa că întunericul devine palpitant  în zgomotul inevitabil al ţînţarilor .
Mă gîndesc că dacă o să adorm , iar va trebuie să visez …. Şi eu visez continuu de la o vreme .
Dar n-am  visat niciodată că mă îngropam eu singur, aşa ca noaptea trecută. Parcă eram în cel mai îndepărtat colţ al grădinii şi mă astupam cu ţărînă, trupul fiindu-mi mort sau adormit , după care respiram adînc şi fugeam spre acasă,  triumfînd de fapta săvîrşită .
  Apoi o visez pe cîntăreaţa cheală , deşi e bine ştiut că nu apare în piesă, dar o visez întruna decînd am văzut spectacolul ; o femei cheală cu cearcăne adînci care rîde isteric .
Vorbind de teatru , eu mereu mă duc singur acolo , am fost doar odată cu cineva şi nu am înţeles nimic din spectacol , pentru că mă uitam la el…..
Aşa că mă duc singur şi nimeni nu se aşează lîngă mine , nici la două locuri distanţă, nici la trei , tocmai la capătul rîndului stau vreo doi . În sala semigoală sunt eu singur cu actorul de pe scenă, Puiu Faranga , care stă la cîţiva de metri de mine şi e nebun că nu-i vin spectatorii , nu că a omorît-o pe  Madeleine. Iar lumea nu vine la teatru ca să nu molipsească de nebunie , eu o ştiu , o am în sînge , deci nu mai are rost să mă feresc de ea.
    Sunt două ore decînd lovesc zadarnic peretele , în speranţa că dau de vreun ţînţar , dar ei nu se mai aud demult , să se fi dus la teatru ?

duminică, 15 aprilie 2012

UN AN DE BLOGGER!!!

...prea rar postez...poate am un motiv.... poate v-am uitat ... poate mă voi reîntoarce curînd.....)))))))))

miercuri, 7 martie 2012

Confidenţă

Aici e un oraş
în care mă sufoc
cît stau degeaba ,
sau lupt cu nostalgia
momentelor pierdute
şi vreau să plec din el
odată pentru totdeauna,
să las aici războiul
să deruleze fără mine ,
să- mi duc la groapă nostalgia …
Aici e un oraş
 şi primăvara nu-l prinde niciodată
decînd  stau  eu aici…


 Aici e un parc
 în care nu mai vine nimeni,
acolo-s doar statui,
chipuri incerte
de scriitori pe care-i admir
uneori
cînd stau singur  cu ei
în parcul schilodit de tăceri.
( 06.III.2012)

sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Am să cedez !

Am să cedez , dar nu ştiu cînd. . Umbrele trecutului mă vor strînge de gît  apăsătoare şi furioase ca o funie ce mi-o înnod singur , îmi împing scaunul de sub picioare , dar singurătatea mă trage de o mînecă , mă vrea  o pradă vie. Poate sunt nebună ori de cîte ori încerc să-mi gonesc singurătatea , o dau pe uşă afară şi iar intră , o strîng de gât , îi aprind aşternuturile din pat să ardă ,dar iar revine şi iar e vie , prezentă între cei patru pereţi ai odăii , ironică , sarcastică , cu zâmbetul ei perfid ce-i dezveleşte colţii de vârcolac . Stă oriunde , nu are un loc definit , mă însoţeşte în orice loc , nu are nici trup , nici suflet . E o fiară ce-mi smulge bucăţi de suflet , le învîrte pe degete şi apoi le aruncă la gunoi . Mă strînge de mână uneori cu o putere devoratoare , încerc să-i înlătur strînsoare furioasă şi-mi rânjeşte viclean . Sunt o nebună în  strînsoare ei ! Oare cât o să mai tolerez acestă fiară cumplită în odaia mea şi pretutindeni în fiinţa mea ?!!!

luni, 9 ianuarie 2012

BLOG PREMIAT

ACUM BLOG PREMIAT!
Este primul meu premiu la acest blog, va multumesc mult celor care imi citesc blogul !
N-am sa va dezamagesc !
Sper sa am mai multa inspiratie de acum!

VA MULTUMESC MULT CA-MI CITITI GANDURILE!!!!

luni, 2 ianuarie 2012

Finalitate

Dacă toate lucrurile au o finalitate, de ce nu aş avea şi eu ?
  Mai devreme sau mai tîrziu oricum va fi, dar acum nu mai vreau să fiu captivă durerii  şi a dezamăgirii , nu mai vreau să văd lumea prin lacrimi şi să stau cu singurătatea de braţ…
 Oricum tot ce  întreg se destramă în timp şi tot ce-i viu se descompune, doar memoriile rămîn  confidente nelipsite după un final .
 Să stai de braţ cu singurătatea , să-i simţi strînsoare  care te sufocă , respiraţia ei  mortuară , s-o vezi palidă, halucinantă , însetată să-ţi soarbă ultima picătură de zâmbet , flămândă să-ţi înghită şi ultimul surâs . Singurătatea devine o fiară recent eliberată din captivitate . Cazi în ghearele ei şi-ţi sfîşie şi ultimele zdrenţe ale fericirii…