duminică, 3 martie 2013

Copacii şi Oamenii


    Uneori desluşesc mai bine vocea somnolentă a copacilor decât pe cea a oamenilor şi încep să vorbesc cu ei. Crengile lor distante, dar cuprinzătoare îmi oferă siguranţă şi puţin curaj, în contrast  cu braţele oamenilor pe care le simt cum mă lovesc de pretutindeni, deşi unii poate nici nu au intenţia, ba chiar nici nu mă văd când trec pe lângă ei. Însă copacii mă zăresc deopotrivă, le sunt cunoscută şi aşteaptă salutul meu. Dacă le-aş  cere, ei şi-ar întinde crengile să mă îmbrăţişeze, să mă acopere şi să mă aline; când sunt înfrunziţi, mi-ar oferi frunzele lor drept năframe să mă şterg la ochi sau să mă apăr de căldură.
   Însă oamenii nu ar face niciodată la fel, ei nu numai că m-ar evita, dar îmbrăţişându-mă la o ocazie, mi-ar introduce venin în oase sau m-ar strânge prea tare sufocându-mă. Dacă aş plânge şi aş fugi din mijlocul lor să-mi ascund lacrimile, ei ar veni după mine, mi-ar lua cu forţa mâinile de la ochi şi ar ironiza pe seama lacrimilor mele fluturându-şi palmele în aer.
    Umbra oamenilor m-a dezgolit întotdeauna, în preajma lor mă simt goală şi intimidată, aş prefera  ca în acel moment  să-mi apară o mare în faţă ca să mă arunc în ea.
    Copacii m-au sprijinit mereu, m-au ţinut protector de mână, m-au ajutat să-mi duc  car greutatea istovitoare a fiinţei  mele. Nu mi-au zâmbit sarcastic şi m-au completat  când îmi pierdusem cuvintele în mijlocul unui discurs important.
    Ei au devenit membrii familiei mele înainte de mă naşte, m-au văzut plângând prima dată  şi fiind în preajma lor mi-au aşezat  în chip imaginar braţele lor seculare pe creştet ştiind că mă vor linişti. Copacii au crescu cu mult timp înaintea mea, şi-au petrecut tinereţea tot în aceleaşi loc, au îmbătrânit şi mi-au devenit confidenţi. Iar glasul lor am început să-l desluşesc din ce în ce mai bine, limbajul copacilor  nu-i complicat, dar susţinător şi plin de înţeles. Copacii sunt naivi  şi inocenţi, ei nu cunosc jargoane sau replici jignitoare, deşi au înaintat în vârstă, ei totuşi au rămas la candoarea şi nevinovăţia copilărească.
   Doar oamenii au învăţat să se batjocorească de mici, să judece şi să se urască.
Poate doar furtunile le-au creat uneori copacilor stări de furie domolită, pe care mai apoi soarele i-a calmat. Arsurile verii nu i-au atins, ci numai setea unor anotimpuri lipsite de ploaie. Copacii câteodată plâng şi caută să se retragă, atunci nici eu nu le vorbesc, doar trec pe lângă încercând să-i consolez cu privirea.
   Însă oamenii cu sufletele arse şi învineţite  au căutat  întotdeauna să-i contamineze  şi pe ceilalţi din prejma lor care aparent  nu aveau nici o vină. I-au atras după ei plângându-se   continuu de lipse materiale şi economice. Deşi aceşti oameni au avut tot timpul apă la îndemână  şi n-au suferit de sete, ei nu s-au pus niciodată în locul unui copac pe timp de arşiţă îndelungată care aşteptă sperând o picătură de apă. Şi nu disperă, nici nu răcăneşte în gura mare plângându-şi necazul.
  Poate de aceea, iarna le oferă omagiul cuvenit copacilor, împodobindu-le crengile cu blănuri albe şi pufoase care devin diamante în lumina lunii. Iarna, copacii sunt bijuterii  care, lipsiţi fiind de frunze şi cântecul păsărilor,  ei au o haină valoroasă  pe ei, menită să le  evidenţieze  încă odată supremaţia şi inocenţa.
   În iarnă, figurile solide ale copacilor  stau drepte şi unitare, neîncercate, unduindu-se armonios  în preajma vântului.
Figura oamenilor, însă, e zgribulită şi automatică, contaminată de frustrare şi nemulţumire. Iarna nu a ales să împodobească trupurile oamenilor  cu blănuri călduroase, ci cu răceală şi ninsori, pedeapsă pentru comportamentul lor greşit.
  Va veni o vreme  când voi complet lipsită de oameni, Dar nu şi abandonată de copaci. Când interesul meu faţă de lume se va diminua complet, copacii vor înlocui  compania relaxantă a oamenilor. Atunci voi petrece  cu toţi copacii  şi le voi povesti ceea ce nu am reuşit să le spun semenilor . În prejma copacilor, emoţiile îmi sunt împrăştiate şi n-am nevoie de prea multe cuvinte ca să le explic starea mea şi ei să mă înţeleagă.
   Aş accepta să fie tăiat un copac din ei doar pentru a mi se face sicriu…
Până atunci, copacii mei vor înainta curajos în timp, păstrându-mi amintirile şi rostul în tulpina lor intactă.