O senzaţie involuntară de tristeţe m –a dezbătut de la lectura ultimelor
paragrafe din romanul pe care l –am început luni. Mă gândeam să închid ochii şi
să mă destind în confortul neechitabil al amintirilor, dar o usturime a
membranei oculare m-a provocat la duel cu câteva lacrimi.
M-am uitat pe rafturi şi am zărit o carte pe care o citisem în iarnă, am
deschis-o la nimereală şi am dat de cea mai dureroasă expresie subliniată de mine cu cerneală îngroşată. Devenea
halucinat să mai stau aşa cu cartea în mână recitind enunţul de cel puţin zece
ori, am lăsat-o, dar într-un al loc. M-am mişcat spontan de lângă masă spre uşă
şi înapoi… afară, în noapte, frunzele îngălbeneau mai straşnic la lumina
acidulată a câtorva felinare din faţa porţii mele, umbrele inconştiente ala
nopţii lipseau, aşa că m-am întors în casă. Cu mişcări lente, fără să aprind
lumina, mi-am spălat ochii la chiuvetă, nu mi –a luau mult timp să trag un fum
şi să –mi dreg puţin părul, chiar dacă nu vedeam aproape nimic. N-am observat
că din celălalt capăt al antreului mă privea mama, deşi avea doar vreo câteva
minute de când intrasem, părea că stă
demult acolo.
Pe moment, am avut o sentiment de frustrare şi vinovăţie, nefiind pregătită
de un răspuns. Fără să mă mai gândesc am
înaintat spre dormitor. Senzaţia de usturime a ochilor nu dispăruse, de parcă
am stors în ei suc de lămâie. I-am acoperit cu mâna dreaptă ca şi cu o batistă şi am contemplat în sinea –mi minute
în şir: „Am avut eu vreodată abilităţi de vindecare”?...