Copacii şi Oamenii

    Uneori desluşesc mai bine vocea somnolentă a copacilor decât pe cea a oamenilor şi încep să vorbesc cu ei. Crengile lor distante, dar cuprinzătoare îmi oferă siguranţă şi puţin curaj, în contrast  cu braţele oamenilor pe care le simt cum mă lovesc de pretutindeni, deşi unii poate nici nu au intenţia, ba chiar nici nu mă văd când trec pe lângă ei. Însă copacii mă zăresc deopotrivă, le sunt cunoscută şi aşteaptă salutul meu. Dacă le-aş  cere, ei şi-ar întinde crengile să mă îmbrăţişeze, să mă acopere şi să mă aline; când sunt înfrunziţi, mi-ar oferi frunzele lor drept năframe să mă şterg la ochi sau să mă apăr de căldură.

   Însă oamenii nu ar face niciodată la fel, ei nu numai că m-ar evita, dar îmbrăţişându-mă la o ocazie, mi-ar introduce venin în oase sau m-ar strânge prea tare sufocându-mă. Dacă aş plânge şi aş fugi din mijlocul lor să-mi ascund lacrimile, ei ar veni după mine, mi-ar lua cu forţa mâinile de la ochi şi ar ironiza pe seama lacrimilor mele fluturându-şi palmele în aer.

    Umbra oamenilor m-a dezgolit întotdeauna, în preajma lor mă simt goală şi intimidată, aş prefera  ca în acel moment  să-mi apară o mare în faţă ca să mă arunc în ea.

    Copacii m-au sprijinit mereu, m-au ţinut protector de mână, m-au ajutat să-mi duc  car greutatea istovitoare a fiinţei  mele. Nu mi-au zâmbit sarcastic şi m-au completat  când îmi pierdusem cuvintele în mijlocul unui discurs important.

    Ei au devenit membrii familiei mele înainte de mă naşte, m-au văzut plângând prima dată  şi fiind în preajma lor mi-au aşezat  în chip imaginar braţele lor seculare pe creştet ştiind că mă vor linişti. Copacii au crescu cu mult timp înaintea mea, şi-au petrecut tinereţea tot în aceleaşi loc, au îmbătrânit şi mi-au devenit confidenţi. Iar glasul lor am început să-l desluşesc din ce în ce mai bine, limbajul copacilor  nu-i complicat, dar susţinător şi plin de înţeles. Copacii sunt naivi  şi inocenţi, ei nu cunosc jargoane sau replici jignitoare, deşi au înaintat în vârstă, ei totuşi au rămas la candoarea şi nevinovăţia copilărească.

   Doar oamenii au învăţat să se batjocorească de mici, să judece şi să se urască.

Poate doar furtunile le-au creat uneori copacilor stări de furie domolită, pe care mai apoi soarele i-a calmat. Arsurile verii nu i-au atins, ci numai setea unor anotimpuri lipsite de ploaie. Copacii câteodată plâng şi caută să se retragă, atunci nici eu nu le vorbesc, doar trec pe lângă încercând să-i consolez cu privirea.

   Însă oamenii cu sufletele arse şi învineţite  au căutat  întotdeauna să-i contamineze  şi pe ceilalţi din prejma lor care aparent  nu aveau nici o vină. I-au atras după ei plângându-se   continuu de lipse materiale şi economice. Deşi aceşti oameni au avut tot timpul apă la îndemână  şi n-au suferit de sete, ei nu s-au pus niciodată în locul unui copac pe timp de arşiţă îndelungată care aşteptă sperând o picătură de apă. Şi nu disperă, nici nu răcăneşte în gura mare plângându-şi necazul.

  Poate de aceea, iarna le oferă omagiul cuvenit copacilor, împodobindu-le crengile cu blănuri albe şi pufoase care devin diamante în lumina lunii. Iarna, copacii sunt bijuterii  care, lipsiţi fiind de frunze şi cântecul păsărilor,  ei au o haină valoroasă  pe ei, menită să le  evidenţieze  încă odată supremaţia şi inocenţa.

   În iarnă, figurile solide ale copacilor  stau drepte şi unitare, neîncercate, unduindu-se armonios  în preajma vântului.

Figura oamenilor, însă, e zgribulită şi automatică, contaminată de frustrare şi nemulţumire. Iarna nu a ales să împodobească trupurile oamenilor  cu blănuri călduroase, ci cu răceală şi ninsori, pedeapsă pentru comportamentul lor greşit.

  Va veni o vreme  când voi complet lipsită de oameni, Dar nu şi abandonată de copaci. Când interesul meu faţă de lume se va diminua complet, copacii vor înlocui  compania relaxantă a oamenilor. Atunci voi petrece  cu toţi copacii  şi le voi povesti ceea ce nu am reuşit să le spun semenilor . În prejma copacilor, emoţiile îmi sunt împrăştiate şi n-am nevoie de prea multe cuvinte ca să le explic starea mea şi ei să mă înţeleagă.

   Aş accepta să fie tăiat un copac din ei doar pentru a mi se face sicriu…

Până atunci, copacii mei vor înainta curajos în timp, păstrându-mi amintirile şi rostul în tulpina lor intactă.

Ianuarie...

Prin ninsoarea dezlănţuită siluetele oamenilor încremeneau într-o furie albă, iar îndemnul insistent al fulgilor mânau paşii străinilor în adâncul singurătăţii inconştiente.
Miezul iernii îşi deschidea uşile involuntar ca o capelă într-o zi de mare sărbătoare, însă vântul ascuţit,evadat din temniţa unui demon lunatic, stingea ultimele pâlpâiri sfioase de lumină din sufletele trecătorilor.
Din expresia singulară a copacilor ciufuliţi de nesomn, apărea o bănuială precedată de fanatism. Iarna nu mai încăpea pe domeniul ei şi îşi prelungea întruna neastâmpărul, făcând risipă de atâta fulgi. Nu era nici măcar soră vitregă cu iernile din copilărie. Atunci când fulgii cădeau jucăuş pe chipul de copil, iar gerul liniştit rumenea discret obrajii. Zăpada plăpândă mulţumea inima mică şi zgribulea trecătorii cu zâmbete autoritare.
Gheţuşul era prilej de nebunie copilărească şi zăpăceală nevinovată…
Încep să mă gândesc sarcastic cât de departe sunt de acele ierni care s-au stins demult şi împreună cu acestea, tot elanul fermecat al copilării mele…
 

Ianuarie 2013

Adio joc de-a portocala

   Măcar odată, lumea asta, cu toată zădărnicia ei, a  însemnat ceva şi a fost frumoasă, o singură dată…

De atunci – numai goluri, haos, aglomeraţie, rutină, cioburi, chibrituri umede, obiecte sparte…

Adio joc de-a portocala!

    Noi ştim că un cap nu foloseşte la nimic, iar două sunt prea multe.

      În fiecare zi, aproximativ la aceeaşi oră, ceasul rămâne în urmă cu o secundă sau înaintează până se trec bateriile.

    Seara, din ce mai des, mă mistuie nervozitatea şi dorinţa de mă  refugia cu un pix şi câteva foi.

Iar dimineaţa, trebuie să încalţ din nou pantofii strâmţi ai destinului, care la început erau doar incomozi, acum mă rod şi acest mers continuu  pe drumul cotit al zilei devine obositor şi frustrant…

  Acum când scriu aceste rânduri, emisferele cerebrale colaborează numai cu trecutul, iar seva inspiraţiei vine dintr-o portocală savurată de curând şi de la o cutie de chibrituri umede.

 I'll be back...

Sechestrată-n timp

…Şi m-a întrebat odată mama:

- Ce visezi de dormi aşa bine?

Iar i-am răspuns sclipind de fericire:

- Muntele!

(hm, numai eu ştiam de ce dorm aşa de mult…) 

***

 

Inspiraţia a fost tiranică cu mine în 2012...

m-a trezit  din cele mai adânci vise pe la 3-4 dimineaţă,

m-a făcut să trec strada ingnorând culoare roşie a semaforului,

să mă ţin cu o unghie de bara  troleibuzului aglomerat ca să notez la viteză versurile în telefon,

mi-a provocat insomnie şi frisoane,

să pierd aproape toate pixurile

şi să am un scris oribil prin toate caietele de la facultate,

să uit deseori să-i spun "pe curând" celei mai bine prietene

fugind de la facultate de teamă să nu scap micul textuleţ din minte

şi în final, să-mi poposească la un examen şi să mă apuc să scriu pe foaie versuri,

în loc să rezolv itemii .

M-a făcut să mă comport ciudat uneori,  ca să aflu la final că micile mele idei sunt acceptate de unii oameni mari...

şi cine ştie, poate în 2013 îi dau coroniţă reginei "inspiraţie".

adică vor citi şi alţii, ceia ce eu nu am spus niciodată verbal...

 

Clandestin...

Am trecut clandestin

 dintr-un suflet în altul,
să tac a fost prima mea facultate

 pe care n-am absolvit-o niciodată,
să uit - liceul meu de la vârsta juvenilă

 pe care nu l-am trecut!
de ce îmi ceri să tac şi să uit?
dacă numai tu mi-ai rămas clandestin

 în suflet
până la capăt!

.

( Scrisă pe 18 septembrie,  când mă întoarceam de la poştă unde îmi plătisem facturile, acestă poezie a avut un impact medial, am vrut o poezie în care să spun tot şi cred că am reuşit.)

E dedicată cuiva..

Abilităţi de vindecare I

O senzaţie involuntară de tristeţe m –a dezbătut de la lectura ultimelor paragrafe din romanul pe care l –am început luni. Mă gândeam să închid ochii şi să mă destind în confortul neechitabil al amintirilor, dar o usturime a membranei oculare m-a provocat la duel  cu câteva  lacrimi.

M-am uitat pe rafturi şi am zărit o carte pe care o citisem în iarnă, am deschis-o la nimereală şi am dat de cea mai dureroasă expresie  subliniată de mine cu cerneală îngroşată. Devenea halucinat să mai stau aşa cu cartea în mână recitind enunţul de cel puţin zece ori, am lăsat-o, dar într-un al loc. M-am mişcat spontan de lângă masă spre uşă şi înapoi… afară, în noapte, frunzele îngălbeneau mai straşnic la lumina acidulată a câtorva felinare din faţa porţii mele, umbrele inconştiente ala nopţii lipseau, aşa că m-am întors în casă. Cu mişcări lente, fără să aprind lumina, mi-am spălat ochii la chiuvetă, nu mi –a luau mult timp să trag un fum şi să –mi dreg puţin părul, chiar dacă nu vedeam aproape nimic. N-am observat că din celălalt capăt al antreului mă privea mama, deşi avea doar vreo câteva minute  de când intrasem, părea că stă demult acolo.

Pe moment, am avut o sentiment de frustrare şi vinovăţie, nefiind pregătită de un răspuns.  Fără să mă mai gândesc am înaintat spre dormitor. Senzaţia de usturime a ochilor nu dispăruse, de parcă am stors în ei suc de lămâie. I-am acoperit cu mâna dreaptă ca şi  cu o batistă şi am contemplat în sinea –mi minute în şir: „Am avut eu vreodată abilităţi de vindecare”?...

Memorii dintr -o perioadă de tranziţie. Capitolul I. Partea I

       Am încercat să – mi corectez aproape toate greşelile mele din adolescenţă, când n-am mai  muncit sau n-am fost prezentă acolo unde trebuia să fiu însemnă că atunci am lucrat la propria mea personalitate, încercând să intervin cu schimbări majore, dar care să nu afecteze pe nimeni, din cei care mă cunosc. Am vrut, în primul rând , să fiu mulţumită de mine şi  să scap pentru totdeauna de unele complexe din adolescenţă care m – au făcut să par aşa fragilă. Timiditatea a fost un complex major care mi-a afectat   aproape toată adolescenţa. Îmi era frică să o las la o parte, pentru că riscam să par cei ce nu  eram. Dar am încercat de multe ori să vin mai în faţă, să fiu în rândul celor pe  care îi consideram mai îndrăzneţi,   însă întotdeauna  eşecul mi-a stat în cale, riscul de a părea o neîndemânatică în ochii celorlalţi  se adeverea aproape de fiecare dată. Ani la rând am fost o „singuratică”, deşi eram înconjurat de cunoştinţe doar. Nu  facem parte din nici un grup, şi nici  nu ieşeam aproape nicăieri, decât cu mici excepţii. La şcoală niciodată n-am reuşit să  am acele rezultate pe care doream eu să le am. Iar lecţiile îmi păreau uneori apăsătoare, iar neatenţia mea la ore mă costa uneori, dojenile unor profesori mă afectau chiar până la lacrimi. Unicul lucru care îmi provoca  într - adevăr satisfacţie   era ca după ore să vin acasă şi să continui lectura la o romanul meu preferat, asta mă liniştea şi chiar mă făcea să uit de unele incidente neplăcute petrecute în ziua ceia la şcoală.

Să scriu versuri am început mai târziu…

   În perioada primelor incidente din dragoste nu s-au produs schimbări majore în personalitatea mea, am început să tratez  totul cu o dezinvoltură romantică, fermecată de înseşi  petele de un roz  mat care îmi apăreau în obraji la vederea  întâmplătoare  a unui posibil pretendent la invocarea mai adâncită  a romantismului meu incipient. Nu mi-a luat timp mult ca să descopăr în ce categorie avea să mă încadrez, la începutul adolescenţii chiar şi mirosul unui parfum fin prins din grabnica lui trecere mă făcea să mă gândesc la o eventuală legătură, începând să proiectez silueta imaginară a celui care şi-a lăsat îmbrăţişarea parfumului în urma sa, dar mai ales spiritul acelui necunoscut. Culoarea roz îmi provoca malformaţii  gestionate de zvâcnetul pre – adolescentin.

Spontaneitatea  cu care acţionam la vederea unor articole ce purtau  această culoare le făcea să pară incandescente. Consideram eu atunci, aflată sub îndemnul vârstei, că atracţia pentru această nuanţă, care mai târziu a devenit obsesie e   concepută  de supliciu perioadei  prin care treceam. Nu după mult timp, am început  să stabilesc o legătură între obsesie mea pentru roz şi mirosul de parfum lăsat în urmă de vreun trecător complice la schimbările mele transcendente.

   Fragilitatea şi indisciplina erau marile cusururi pe care le descopeream abia la paisprezece ani, deşi aveam  consideraţia involuntară despre acestea cu mult înainte de a le afla. Neplăcerile şi dezamăgirile la care eram spusă frecvent, intuiam că erau provocate de  centrul unor imperfecţiuni din individualitatea mea lăuntrică.