E timpul să-mi pansez nervii

…Şi cîteodată îmi simt capul greu , de parcă toţi nervii s-au înnodat , s-au încolăcit ca un şarpe răpitor , au căpătat forma unei funii care planează în vid  încontinuu ,  neagăţată de nimic .

Îi văd încîlciţi ca o claie de păr trasă violent de pieptene pe care e imposibil să o descurci .

Îmi imaginez un nerv subţire asemenea un fir de par , care nu rezistă dacă tragi mult de el, se rupe în cele din urmă , doar că durerea e mult mai mare , pînă devine insuportabilă şi îmi tremură mîinele în urma acestei rupturi . Parcă mi se goleşte capul şi nişte aripi greoaie îmi fîlfîie pe  la tîmple …şi mă gîndesc cum aş mai putea înnoda firul rupt , dar nervii sunt nevăzuţi şi orgolioşi …atunci mă scol de la masa mea , fac un pas , şi îmi zic :  „E timpul să-mi pansez nervii!”

Noaptea e frig

E a doua noapte cînd  strivesc cu coatele tînţarii de pe pereţi . Ieri noapte n-am putut să dorm din cauza unui film horror… dar nu fantastic. E incredibil cît de bine pot să intru în starea actorilor , e ceva de genul : strîng plapuma între dinţi şi cerşaful între degete şi pe urmă iar vreo două ore nu-mi pot ieşi din tremur. Nu mai văzusem demult un film de la început pînă la capăt tocmai din motivele enumerate mai sus . Două filme în jumătate de an şi-mi sunt de ajuns….

Şi e atît de mare patul acesta , ciudat , cînd eram mică şi patul îmi părea mic, dar de la o vreme e imens , de parcă ar mai încăpea vreo zece în el şi tot ar rămîne loc. Nici lampa nu se mai aprinde că s-a ars becul electric, aşa că întunericul devine palpitant  în zgomotul inevitabil al ţînţarilor .

Mă gîndesc că dacă o să adorm , iar va trebuie să visez …. Şi eu visez continuu de la o vreme .

Dar n-am  visat niciodată că mă îngropam eu singur, aşa ca noaptea trecută. Parcă eram în cel mai îndepărtat colţ al grădinii şi mă astupam cu ţărînă, trupul fiindu-mi mort sau adormit , după care respiram adînc şi fugeam spre acasă,  triumfînd de fapta săvîrşită .

  Apoi o visez pe cîntăreaţa cheală , deşi e bine ştiut că nu apare în piesă, dar o visez întruna decînd am văzut spectacolul ; o femei cheală cu cearcăne adînci care rîde isteric .

Vorbind de teatru , eu mereu mă duc singur acolo , am fost doar odată cu cineva şi nu am înţeles nimic din spectacol , pentru că mă uitam la el…..

Aşa că mă duc singur şi nimeni nu se aşează lîngă mine , nici la două locuri distanţă, nici la trei , tocmai la capătul rîndului stau vreo doi . În sala semigoală sunt eu singur cu actorul de pe scenă, Puiu Faranga , care stă la cîţiva de metri de mine şi e nebun că nu-i vin spectatorii , nu că a omorît-o pe  Madeleine. Iar lumea nu vine la teatru ca să nu molipsească de nebunie , eu o ştiu , o am în sînge , deci nu mai are rost să mă feresc de ea.

    Sunt două ore decînd lovesc zadarnic peretele , în speranţa că dau de vreun ţînţar , dar ei nu se mai aud demult , să se fi dus la teatru ?

UN AN DE BLOGGER!!!

...prea rar postez...poate am un motiv.... poate v-am uitat ... poate mă voi reîntoarce curînd.....)))))))))

Confidenţă

Aici e un oraş

în care mă sufoc

cît stau degeaba ,

sau lupt cu nostalgia

momentelor pierdute

şi vreau să plec din el

odată pentru totdeauna,

să las aici războiul

să deruleze fără mine ,

să- mi duc la groapă nostalgia …

Aici e un oraş

 şi primăvara nu-l prinde niciodată

decînd  stau  eu aici…

 Aici e un parc

 în care nu mai vine nimeni,

acolo-s doar statui,

chipuri incerte

de scriitori pe care-i admir

uneori

cînd stau singur  cu ei

în parcul schilodit de tăceri.

( 06.III.2012)

Am să cedez !

Am să cedez , dar nu ştiu cînd. . Umbrele trecutului mă vor strînge de gît  apăsătoare şi furioase ca o funie ce mi-o înnod singur , îmi împing scaunul de sub picioare , dar singurătatea mă trage de o mînecă , mă vrea  o pradă vie. Poate sunt nebună ori de cîte ori încerc să-mi gonesc singurătatea , o dau pe uşă afară şi iar intră , o strîng de gât , îi aprind aşternuturile din pat să ardă ,dar iar revine şi iar e vie , prezentă între cei patru pereţi ai odăii , ironică , sarcastică , cu zâmbetul ei perfid ce-i dezveleşte colţii de vârcolac . Stă oriunde , nu are un loc definit , mă însoţeşte în orice loc , nu are nici trup , nici suflet . E o fiară ce-mi smulge bucăţi de suflet , le învîrte pe degete şi apoi le aruncă la gunoi . Mă strînge de mână uneori cu o putere devoratoare , încerc să-i înlătur strînsoare furioasă şi-mi rânjeşte viclean . Sunt o nebună în  strînsoare ei ! Oare cât o să mai tolerez acestă fiară cumplită în odaia mea şi pretutindeni în fiinţa mea ?!!!

BLOG PREMIAT

ACUM BLOG PREMIAT!

Este primul meu premiu la acest blog, va multumesc mult celor care imi citesc blogul !

N-am sa va dezamagesc !

Sper sa am mai multa inspiratie de acum!

VA MULTUMESC MULT CA-MI CITITI GANDURILE!!!!

Finalitate

Dacă toate lucrurile au o finalitate, de ce nu aş avea şi eu ?

  Mai devreme sau mai tîrziu oricum va fi, dar acum nu mai vreau să fiu captivă durerii  şi a dezamăgirii , nu mai vreau să văd lumea prin lacrimi şi să stau cu singurătatea de braţ…

 Oricum tot ce  întreg se destramă în timp şi tot ce-i viu se descompune, doar memoriile rămîn  confidente nelipsite după un final .

 Să stai de braţ cu singurătatea , să-i simţi strînsoare  care te sufocă , respiraţia ei  mortuară , s-o vezi palidă, halucinantă , însetată să-ţi soarbă ultima picătură de zâmbet , flămândă să-ţi înghită şi ultimul surâs . Singurătatea devine o fiară recent eliberată din captivitate . Cazi în ghearele ei şi-ţi sfîşie şi ultimele zdrenţe ale fericirii…